Tarpanii – caii sălbatici ai strămoşilor noştri

Cel botezat de popoarele turcice

Tarpanii şi rudele sale sunt ecvidele ale căror siluete au fost zugrăvite de primii oameni în picturile rupestre care împodobesc pereţii unor peşteri din Europa. Din punct de vedere taxonomic, acest cal sălbatic a fost descris în anul 1774, de către zoologul Johann Friedrich Gmelin, care a avut pe atunci ocazia să observe o mică herghelie de tarpani în districtul Bobrov, lângă oraşul Voronej. Numele de tarpan semnifică pur şi simplu „cal sălbatic”, provine din limbile turcice şi le-a fost dat de kirghizi şi kazahi. Ulterior, tătarii şi cazacii făceau clar diferenţa între hergheliile de tarpani şi cele de cai domestici sălbăticiţi, pe care-i denumeau tajka sau muzin.

• Consumul de alcool la animale ar fi mai frecvent decât s-a crezut până acum
• Cel mai mic rechin din lume este și cel mai simpatic

Caii sălbatici au trăit în Europa încă din Pleistocen, fiind răspândiţi din sudul Spaniei până în estul şi centrul marii Câmpii Ruse. Din Pleistocen până în Holocen, specialiştii au identificat mai multe genotipuri ale cailor sălbatici europeni. Culoarea acestora acoperea o largă paletă de nuanţe, cele mai frecvente culori fiind negru, cenuşiu pătat sau ocru.
Zoologii susţin că au existat două subtipuri de tarpani, unul care trăia preponderent în păduri şi altul adaptat vieţii în stepe şi câmpuri. Cu toate acestea, conform analizelor detaliate, se pare că între cele două subtipuri existau doar diferenţe minore. Ultimul exemplar, cel care a murit în anul 1918 în captivitate, a fost un armăsar care atingea înălţimea la greaban de cca. 140 centimetri, era de culoare gri-şoricie, avea picioarele negre, prezenta marcaje de culoare comune ecvidelor sălbatice (precum dunga dorsală) şi prezenta o coamă stufoasă şi abundentă.

Fotografie de epocă cu ultimul tarpan din lume, capturat în stepa Hersonului

Se estimează că ultimii tarpani sălbatici au fost ucişi între anii 1875-1890, iar ultima iapă rămasă liberă a fost ucisă accidental în încercarea de a o captura.
Motivul pentru care cazacii au ucis tarpanii până la unul era perfect justificabil în concepţia lor. Spre sfârşit de secol XIX, prigoana împotriva tarpanilor s-a înteţit, deoarece caii domestici ai comunităţilor de ţărani ruşi şi cazaci fugeau în stepe, alăturându-se hergheliilor de tarpani, resălbăticindu-se apoi în decurs de doar câteva săptămâni. În plus, odată recuperaţi de cazaci, proprii lor cai împrumutaseră deja caracterul rebel al tarpanilor sălbatici; prin urmare, distrugeau căruţe cu lovituri de copită, nu mai suportau şaua şi zăbala şi muşcau pe oricine se apropia de ei. Din acest motiv, iepele de tarpani care atrăgeau fără voia lor armăsarii cazacilor erau mai temute decât lupii sau hoţii de cai…

Se pare că tarpanii nu au dispărut totuşi fără nicio urmă. În afară de moştenirea genetică lăsată raselor primitive de cai sălbatici europeni, mai mulţi cercetători nostalgici au dorit crearea unei rase de cai care să semene cel mai mult cu dispăruţii tarpani. În acest scop, profesorul Tadeusz Vetuliani, din cadrul Universităţii din Varşovia, a selectat mai mulţi cai din fermele ţăranilor polonezi, exemplare cabaline despre care el credea că seamănă cel mai mult cu tarpanii, creând astfel un nucleu de creştere selectivă. Noua rasă s-a numit Konik şi nu fost singura rasă despre care se pretindea că ar fi descins direct din caii sălbatici europeni.

Într-un proiect similar derulat la începului deceniului 1930-1940, Lutz Heck, director al grădinii zoologice din Berlin, alături de Heinz Heck, director al grădinii zoologice din München, au început un program care în anul 1960 s-a concretizat în apariţia aşa-numitului cal Heck, conceput din încrucişările între caii sălbatici ai lui Przewalski, caii Konik ai polonezilor, ponei din Gotland şi cai din Islanda. Tot la mijlocul anilor 60 din secolul trecut, crescătorul de cai Harry Hegard a început un program asemănător în Statele Unite. Harry Hegard a încrucişat mustangi americani cu cai din rasele locale folosite la muncile din ranch-uri. Noua rasă rezultată a primit de numirea de cai Hegard sau Stroebel.
Cu toate că cele trei rase de cai au un aspect cumva primitiv, care aduce cu înfăţişarea tarpanilor, ei nu sunt deloc tarpani din punct de vedere genetic, iar calul sălbatic european este dispărut pe vecie.

Caii trecutului nostru

Pe baza dovezilor (deloc puţine) paleontologice şi arheologice, putem afirma că oamenii care au locuit din cele mai vechi timpuri în spaţiul carpato-danubiano pontic vânau şi venerau în egală măsură caii sălbatici. Există sute de fosile aparţinând speciilor dispărute Equus stenonis, Equus aluticus, Equus primigenius şi Equus caballus fossilis, descoperite în siturile paleontologice din Vaslui, Covasna, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Vâlcea, Constanţa, Mureş, Sibiu, Alba, Argeş, Caraş-Severin, Botoşani, Timiş. Toate aceste specii de cai sălbatici fosili erau vânate cu interes deosebit de locuitorii din Paleoliticul superior care trăiau pe meleagurile noastre. În fond, din toată gama de specii de vânat care trăiau pe atunci, caii sălbatici erau printre cele mai puţin periculoase animale.

Puşi în faţa faptului de a alege vânătoarea unor cai, comparativ cu cea a zimbrilor, bourilor, mistreţilor, cervidelor de talie mare (animale redutabile) primii oameni se orientau adesea spre cai. Singurul impediment era reprezentat de viteza cabalinelor, dar comparativ cu riscurile prezentate de un bour sau mistreţ furios, vânarea cailor era întotdeauna o alegere mai mult decât inspirată. În Neolitic, problema existenţei cailor pe meleagurile noastre ia noi aspecte, mai ales către sfârşitul acestei epoci, când frumoasele erbivore încep să fie domesticite.

Picturi rupestre cu tarpani

În perioada de tranziţie spre Epoca Bronzului nu mai există nicio ezitare în privinţa distingerii cailor sălbatici de cei domesticiţi. În mai toate aşezările din Epoca Bronzului s-au descoperit resturi osteologice de cai, cu precizarea că în această perioadă ecvidele erau deja folosite atât la călărie, cât şi ca surse de hrană. Cum caii domesticiţi erau animale extrem de utile şi de valoroase, strămoşii noştri preferau aproape întotdeauna să-i vâneze pentru carne pe cei rămaşi sălbatici prin stepele şi câmpurile din acele vremuri imemoriale.

După cucerirea romană, există unele relatări istorice conform cărora „Populaţia dacă folosea calul, o rasă frumoasă de viteză”. Cum tarpanii erau singurii cai sălbatici nu doar din Dacia ci şi din întreaga Europă de atunci, este mai mult ca sigur că rasa de cai a daco-geţilor se trăgea direct din tarpanii domesticiţi de populaţiile autohtone la începutul Epocii Bronzului. Mai departe pe firul timpului, caii sunt omniprezenţi în folclorul, istoria, simbolistica, zootoponima, etnobotanica şi onomastica strămoşilor.

De la căluş şi căluşari la planta coada-calului (Equisetum arvense) şi de la Cavalerul Trac sau expresia de un atemporal absolut „La Paştele cailor”, caii ne-au fost mereu alături. În simbolistica visurilor, dacă visezi cai, visul se traduce prin succes şi reuşită, iar Caii lui Sântoader ne-au vegheat dintotdeauna neamul încă de la începuturile calendarului mitologic stră-românesc.

Ultimii „tălăpani” din România

Izvoarele şi mărturiile istorice cu privire la caii sălbatici în Evul Mediu românesc sunt relativ puţine, dar nu lipsesc. Se pare că pe teritoriul cetăţii Făgăraşului ar fi existat în jurul anilor 1551-1552 un ţarc special amenajat pentru menţinerea cailor sălbatici capturaţi. Într-un astfel de parc destinat animalelor sălbatice, nu ar fi fost ţinuţi cai domestici, cu atât mai mult cu cât în parcul respectiv se ţineau doar specii de vânat. La data de 12 noiembrie 1572, principele Transilvaniei, Ştefan Bathori, trimite regelui Ungariei, sub formă de dar, un efectiv de cinci zimbri, nouă cai şi doi elani, toate animalele provenind din parcul animalier al cetăţii Făgăraşului (posibil prima grădină zoologică din România…).

Primul autor care atestă în mod oficial prezenţa hergheliilor de tarpani în Ardeal este italianul Antonius Bonfinius, care trăise o perioadă la curtea lui Matei Corvin. În lucrarea sa intitulată De rerum Hungaricarum decadens, cronicarul italian aminteşte abundenţa speciilor de vânat mare din Transilvania, menţionând că, în afară de bouri şi zimbri, în Ardeal existau şi cai sălbatici. O altă atestare sigură a cailor sălbatici transilvani o face în anul 1575 cronicarul maghiar Gaspar Heltay.

Pătura nobiliară din Ardeal considera caii sălbatici un vânat deosebit de apreciat, lansându-se aşadar în campanii de vânătoare fără cruţare. Nu este deci de mirare că după anul 1700 tarpanii ardeleni au dispărut cu desăvârşire. Ca dovadă, cronicarul Francisc Fasching nu menţionează nimic despre cai sălbatici în lucrarea sa Nova Dacia, apărută în anul 1743. În schimb, la aceeaşi dată, tarpanii erau încă numeroşi în sudul Moldovei şi Basarabiei, după cum menţionează Dimitrie Cantemir în valoroasa lucrare Descriptio Moldaviae.

„Aproape de hotarele Basarabiei şi dincolo, în Bugeac, se găsesc şi mari herghelii de cai sălbatici, cari nu se deosebesc mai nimic de cei domestici, decât că sunt puţin mai mici şi au copitele mai late de-o palmă, dar rotunde şi foarte tari. Pe aceştia de multe ori, tătarii din Bugeac îi prind şi-i ţin fie pentru ospeţele lor, fie pentru trebuinţele cele de toate zilele.”

Mai departe, domnitorul cărturar menţionează că în perioadele de toamnă, când stepele Bugeacului şi Basarabiei se transformau în mlaştini din cauza ploilor abundente, tătarii din aulurile Crimeei porneau la vânătoarea anuală de cai sălbatici. Hoardele de călăreţi se plasează strategic în câmpurile uscate şi, prin zgomote şi strigăte stridente, gonesc tarpanii spre Goller (mlaştină, loc nămolos în limba tătară, de unde am preluat termenul de ghiol). Din cauza copitelor late, tarpanii se împotmoleau în glod, devenind astfel ţinte vii pentru săgeţile şi suliţele tătarilor. Puţini erau cruţaţi, în special mânjii sau iepele gestante, restul fiind măcelăriţi, carnea lor fiind împărţită egal între familiile acestui popor nomad.

În orice caz, caii sălbatici la care se referea Cantemir nu erau alţii decât tarpanii sau caii lui Gmelin (Equus cabalus gmelini, vechea denumire ştiinţifică). Între caracterele tipice ale tarpanului, alături de talia mai mică decât a raselor de cai domestici, se remarcă acropodul (segmentul inferior al piciorului) alcătuit din falange proporţional mai late decât ale cailor domesticiţi, detaliu anatomic surprins excelent de Cantemir în descrierile sale. De fapt, asupra lăţimii copitelor de tarpani domnitorul cărturar revine, arătând că tocmai aceste copite late îi împiedicau să atingă viteze mari şi-i făceau să se încurce în ghioluri. Din acest motiv, moldovenii şi valahii din vechime denumeau caii sălbatici cu nume precum talapanul sau tălăpanul, după apelativele tălăpan, tălpan, cu trimitere directă la copitele late ale cailor sălbatici autohtoni.

Pe baza tuturor izvoarelor şi dovezilor disponibile, se pare că tarpanii au dispărut total din Câmpia Bărăganului la începutul secolului XVII-lea, iar din Moldova, spre mijlocul sau sfârşitul aceluiaşi secol.

La fel ca în cazul bourului, al cărui sânge şi bagaj genetic a dăinuit în rasele autohtone, primitive, de vaci româneşti precum Sura de Stepă, moştenirea şi calităţile tarpanilor au rămas în caii moldoveneşti de război (extrem de apreciaţi în trecut, astăzi, din nefericire, dispăruţi). O parte din bagajul genetic al tarpanilor mai persistă în caii huţuli, singura rasă arhaică şi autohtonă de cabaline din prezent, frumoşii cai huţuli, care merită promovaţi şi protejaţi măcar ca un ultim prinos adus amintirii hergheliilor de cai sălbatici din care se trag aceştia, herghelii care dădeau o aură de mister şi nostalgie câmpurilor şi stepelor de odinioară!